SOME PEOPLE BLAME OUR GENERATION , BUT HAVE THEY EVER STOPPED TO THINK WHO RAISED US ??

vineri, 22 octombrie 2010

Revendic suflet pierdut


Ramane in noapte agitat si nu poate sta locului...Intins pe un cearsaf murdar precum gandurile lui..Cu paharu de metaxa pe masa din dreapta lui,ia chibritu de pe jos si isi aprinde un cui...Nici nu poate inghiti, nici nu poate clipi ca in zadar realizeaza ca se chinuie zi de zi. N-are nevasta, copii.N-are servici doar chirii pentru o casa jegoasa parca arsa din temelii.Si e ciudat, nici el nu stie cum rezista insista sa nu se roage pentru el,el nici nu exista.Chiar daca viata-i trista el nu-si plange-n batista,tara la facut soldat si are inima inchisa..Afara incepe sa ploua, face o miscare doua spre sertarul unde are un pistol din '89....Si-l priveste cu zel,nimic nu mai e la fel ii povesteste toate clipele grele prin care a trecut el.......Paharu-i gol acum, tigara numai scoate fum ...Trage aer in piept... [ CONNECT-R - REVENDIC SUFLET PIERDUT] Mi-a placut foarte mult aceasta strofa,si d'aia m-am gandit ca ar fi dragut sa o postez.

vineri, 15 octombrie 2010

Without him


Tranteste usa de la lift.se cauta in toate buzunarele.chei nenorocite.gata.are doua chei si 1000 de zorzonele atarnate pe inel.usor slabita impinge usa si arunca geanta langa cuier.isi lasa paltonul,desface nodul de la esarfa,scoate bratarile si le arunca pe birou,desface nasturii de la camasa,scoate cureaua de la pantaloni,merge cu ei in vine pana la baie,ii pune in cosul de rufe si isi strange parul intr-o coada,musca buza si desface capsele de la sutien,ramane in sanii goi si se aseaza la fereastra,deseneaza o floare pe geamul aburit.se aseaza in genunchi si incepe sa-si roada unghiile.se ridica,se duce in bucatarie unde fumeaza o tigara.stinge tigara intr-o farfuriuta alba.bea putina cafea din ceasca lui.avea miros de el.iese si tranteste usa.intra in camera.era printre amintiri.poze impreuna,camasi si chiloti,tricouri si cravate.plange usor fara sa mai stie de ce.se intinde pe covor si inchide ochii.

duminică, 3 octombrie 2010

Dor..

Să duci vara cu tine...amintiri din Costinești caută într-un anotimp ca niciunul!Pescăruși zbat între aripi imagini cu valuri,fragmente dintr-un țărm zbuciumat de mare..
Plâng și strig,strig și plâng..ducând vara cu mine..poveri..Până unde ? Până când ?

luni, 27 septembrie 2010

Toate trec...

Au murit zilele in care noptile mele erau albe si pline.Au inviat somnul si goliciunea.Ma leaga.Totu-i secat,alb,liber...Nu e nici macar un firicel de fum sau un strop de cola,o muzica buna,o poza tare ori un gand aiurea de a iesi.A murit odata cu minusculul vis implinit.
Hainele subtiri au pierit in sifonierul maro,iar asternutul s-a ingreunat.Un cearsaf,o patura,o lacrima.Si asta-i pentru ca aproape orice lucru vesel pe care il faceam a murit din vina toamnei.Halal emotie de toamna...Mai e cerul care te-a alungat si el chiar plange cu zilele...si se infurie si varsa si mai mult si se linisteste si ma plictiseste.Stropii sunt gratii,pamantul e plin cu smoala.Un singur drum mai e curat,drumul spre chin.
A murit inspiratia,a inviat pentru cateva clipe si va muri peste alte cateva clipe.S-a dus curetenia de pe pervaz.Acum e incarcat de praf si se ineaca din ce in ce mai mult in panze.Au pierit visele mele frumoase si au aparut cele cu S,H si TERMINAT.
S-a sfarsit tot ce era acum mai putin de o luna.Nimeni nu are timp,chef de mine,de distractie.Stay home and die,people!Dar inainte,spune-ti-mi:
Cand s-a dus cuibarul si cine l-a omorat pe Jack?

joi, 16 septembrie 2010

Ore, minute, secunde...

Soare, mare, vară...
Toate au trecut incredibil de repede.
Ce ciudat, iar am ajuns în luna septembrie.
Încă e cald afară, dar cât timp va mai dura? Nu mult...asta e sigur.

Totuşi e ca un nou început. Dintr-o dată sunt alte obiceiuri, alţi prieteni, alte locuri, alte feţe. Şi totuşi e doar un alt an şcolar.

Dar nu, acum e diferit. Acum sunt mai fericită decât am fost vreodată.

Oare cât va mai dura starea asta bună? De obicei nu ţine prea mult, dar de o lună jumate' totul e perfect.

Poate că acum nu se va termina...

Magia de toamnă e răspândită peste tot. Vagi amintiri de acum un an par să se suprapună pe momente asemănătoare care se întâmplă acum. Tot ce a fost se estompează şi rămâne mult loc care abia aşteaptă să fie umplut de lucruri frumoase, de momente perfecte, de...de...el?

El...da...el e unul dintre motivele principale ale stării mele de fericire.
E un sentiment ciudat, de fapt. Ceva ce nu am mai simţit până acum. E replica mea favorită dar despre care ştiam că nu se va îndeplini niciodată. O replică pe care am tot spus-o...şi am tot repetat-o...şi care mi-am dorit să fie adevarată. Dar mereu încercam să fiu realistă, să conştientizez că "pentru totdeauna" nu există. Dar acum e altfel. Acum sunt sigură că există. "Pentru totdeauna" pare acum ceva posibil, sigur chiar.

E un sentiment ciudat, aşa cum am mai spus. În mintea mea mai există o voce, undeva departe care îmi spune să nu îmi fac iluzii deşarte. Să nu îmi pun toate speranţele în ceva efemer. Dar acum nu o mai aud. E prea departe...e...estompată...

N-am cum s-o mai ascult. Nu cu el lângă mine...El care face timpul să stea în loc, săruturile să dureze o veşnicie, resursele iubirii să nu se termine.

Poate nu va dura o veşnicie...Poate că durează doar de câteva clipe. Timpul e ceva relativ acum. Nu mai există ore, minute, secunde. Există doar el, care dilată orice unitate de măsură a timpului în cea mai lungă secundă...o secundă care durează o eternitate.

Şi ce dacă se va termina cândva? Noi doi tot o să fi petrecut o eternitate împreună. O secundă infnită, perfectă, interminabilă, de neînlocuit.


marți, 14 septembrie 2010

Fericirea este un lucru marut..

Ea: Cum poţi da vina pe mine, într-un moment ca acesta?
El: ...
Ea: ADIO!
El: Libertatea...Poate iţi vei da seama într-o zi ce anume caut şi de ce nu am reuşit să găsesc acel lucru alături de tine.

Dar ea nu îl mai aude. A trântit uşa cu putere şi a alergat în pat cu lacrimile şiroind pe obraji. Şi a stat acolo mirosind bluza pe care el a uitat-o. Şi nimeni nu ştie cât timp a durat acea inerţie în care se prăbuşise. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el, dacă a găsit ceea ce îşi dorea sau nu...

Tot ce îmi mai aduc aminte e că într-o zi am zărit-o de la balconul meu.
Stătea la geam şi zâmbea. Îi zâmbea soarelui, le zâmbea păsărilor, îi zâmbea cerului. Zâmbea lumii întregi, şi întreaga lume îi zâmbea.
Şi atunci şi-a dat seama că adevărata fericire nu depinde de altcineva, ci de ea însăşi. Că lumea nu se va termina niciodată şi că fiecare sfârşit reprezintă un nou început.

Şi asemenea păsării Phoenix ce renaşte mereu din propria-i cenuşă, aşa şi inima noastră poate face acest lucru de multe multe ori. Pentru că "iubirea" nu a fost niciodată sinonim cu "eternitatea" şi asemenea unei flori, iubirea este efemeră. Începe şi se termină. Şi când se termină, nu trebuie să o regretăm, trebuie să fim fericiţi şi să apreciem că măcar o dată în viaţă am simţit iubirea şi spre deosebire de alţi oameni mai puţini norocoşi, noi, cei ce am iubit cu adevărat cândva, chiar cunoaştem măreţia şi frumuseţea acestui sentiment unic şi în acelaşi timp atât de comun.

joi, 9 septembrie 2010

Vise spulberate

Fiecare început are și un sfârșit...Fiecare om se naște și apoi moare.Poate că în viață nu este nimic corect,iar ceea ce considerăm că este corect defapt o iluzie prefăcută de mintea noastră în realitate.Lucurile pe care nu le vedem,devin treptat vizibile,iar lucrurile pe care obișnuiam să le vedem de obicei încep să dispară puțin câte puțin și să le simțim lipsa...
Realitatea iși arată adevarata față,extrem de crudă pentru unii și deosebit de dulce pentru alții...
Brusc,globul de cristal în care trăim se sparge,iar aura de venin cuprinde..Ne trezim dintr-o dată printre străini,în mijlocul unei mișcări neîncetate ce ne amețește și ne dă fiori.
Trupul îmi îngheață...culoarea îmi dispare treptat,cu pași repezi.E toamnă!Lumea perfectă,ideală pe care o știam s-a transformat acum în obscuritate.Am simțit in interiorul meu cum se sparge fiecare iluzie,fiecare speranță,iar eu eram atât de neputincioasă...Parcă te și văd în fața mea,același chip angelic,aceeași privire angelică privire care m-a cucerit.
Vreau să te strig,să fii iar aproape de mine,dar nu mai am curajul!
Crudul destin m-a schimbat,nerecunoașterea m-a schimbat...și totuși o nouă speranță a incolțit în sufletul meu pentru a-mi reda aripile de care am nevoie pentru a putea zbura spre infinit...

duminică, 5 septembrie 2010

30 de lucruri pe care nu le suport



1.Prietenii falsi
2.Sa mi se spuna ce sa fac
3.Sa fiu pedepsita
4.Sa ma trezesc dimineata
5.Mama
6.Minciuna
7.Mosii care vaneaza scaune in tramvai si metrou
8.Fetitele de 12 ani care n-au altceva in cap decat ruj roz si baieti
9.Incapatanarea cand nu e cazul
10.Persoanele egoiste
11.Cei care te judeca dupa aspect,nu dupa ce gandesti
12.Lasitatea
13.Tupeul nesimitit
14.Fetele care dau mereu vina pe baieti.Uneori suntem si noi exagerat de vinovate
15.Rasul fals
16.Jignirile ironice care te ranesc
17.Inselatul intr-un cuplu
18.Blondele artificiale cu radacini negre si ochelari de soare extra-mari
19.Linguseala
20.Cand ma minte cineva si are impresia ca il cred
21.Isteria
22.Zapada
23.Perversiunea
24.Vecina lu' Blaxi,Pateu
25.Fetele care se dau cuminti si defapt cand au ocazia o sug la orice colt de bloc
26.Promisiunile aiurea
27.Intarzierile la o intalnire
28.Surorile si fratii bunicilor,vecinele batrane care nu te-au mai vazut de 3 ani si te apuca de obraji cu un ranjet fals zicand " vaiii mamica ce mare te-ai facut.parca ieri erai cat un pitic de gradina" HATE THIS
29.Cocalarii care asculta manele pe bulevard
30.Pozele facute langa soba de teracota

duminică, 29 august 2010

The End !


Au ramas doar amintirile, poze, vorbe si sentimente.Restul a fost sters cu buretele..
Totul s-a sfarsit dar tu nu iti dai seama cat de important esti pentru mine cat de mult te pot iubi.Ce pot face?Nimic a fost, a trecut si nu va mai fi!
Am pierdut e tot ce am reusit sa fac sa pierd.. sunt un copil gresesc ca toti alti copii.Ce a fost s-a terminat.. si din pacate nu a fost cu Happy End!
La multi ani,iubitu!:( >:D<

vineri, 27 august 2010

Sai, ieri avevo paura..


Paura di perdere tutto,di perdere te. Non avevo nessuna speranza, non avevo nessuna fiducia; solo paura. Mi ero sempre ripetuta che credendo in me stessa non sarebbe mai successo, putroppo quel giorno è arrivato: dovrò risalire, dovrò essere fiduciosa; Ma ciò non basterebbe se non ti ho qui, accanto..

sâmbătă, 21 august 2010

All the good things come to an end


Cu lumina lampei de pe noptiera aprinsa,ea era linistita,pe jumatate adormita si fericita pentru ca el era langa ea,il putea simti,saruta si imbratisa chiar daca el acum dormea.
Se intoarse tacuta si il lua in brate ,pentru a mai savura putin din sansa care i-o dadea inca o data de-a imparti acelasi pat cu el, il acceptase desi stia ca el mintea... Dar nu ii pasa,minciuna asta o tinea in viata...

Gresea de fiecare data cand incerca sa urasca pe cineva doar pentru a nu-l mai iubi. Gresea de fiecare data cand refuza sa ii mai pese doar pentru a uita.
Si toate aceste greseli nu o ajuta cu nimic. Pentru ca oricat de mult a vrut ea sa uite, nu a reusit. Mereu va vrea sa se intoarca, mereu se va intreba "ce s-ar fi intamplat daca...?", mereu se va invinovati pe ea insusi acuzandu-se de faptul ca a mai fi putut ierta inca o data, macar inca o data, pentru ca putea sa ierte, asa cum a mai iertat.
Si apoi altceva din ea iti zice ca nu mai putea accepta situatia de atunci, ca tot ce vroia era sa se elibereze si singura cale era aceea de a lasa totul in urma.
Si pana la urma care e decizia corecta?
Care va fi sfarsitul? Cum ii va comanda inimii sa nu mai bata pentru o singura persoana? Cum va iesi castigatore din lupta asta?
"Ce-a mai ramas din noi?..."

duminică, 8 august 2010

...


Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent trăim împreună…
Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.
Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.
Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.
Nu există pedepse, ci doar consecinţe.
Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…
Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.
Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.
Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriată, zicând a fost doar un vis…
Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.
Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.
Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.

miercuri, 7 iulie 2010

O luna ploioasa




Plouă. În luna iulie. Ploaie torenţială.
E ciudat să plouă aşa acum. Când m-am trezit azi dimineaţă nu înţelegeam foarte bine ce se întâmplă.
M-a trezit telefonul. Vibra de undeva din pat. Visam că mama mă conectase la un aparat legat de picior care vibra. Apoi mi-am dat seama că de fapt e telefonul.
Aveam planuri pentru ziua de azi. Dar aşa...dacă plouă...stau în casă.

Stau în camera mea, în pat, cu laptopul în braţe şi ascult Chris Brown.
Picaturile de ploaie se lovesc de geamul meu şi dezordinea veşnică din cameră mă linişteşte.
Nu-mi place să îmi fac ordine în cameră. Îi stric farmecul. Pe birou sunt trântite două genţi şi nişte haine. Pe noptieră am o farfurie cu biscuiţi cu cremă de ciocolată şi un pahar mare cu ceai. Ăsta fusese micul meu dejun. Perdeaua roz face camera să pară roz. Oricum este roz...un perete este roz. Încă doi pereţi sunt mov. Şi unul este alb. Îmi iubesc patul. E cel mai confortabil pat din lume. E al meu. Camelutsa e lângă mine în pat. E cu mine în pat în fiecare noapte, de fapt. E girafo-camila mea. Şi pe ea o iubesc.

Lângă pat, pe jos am o sticlă cu vin roşu, un prelungitor şi jurnalul. Iubesc într-un fel zilele astea în care ştiu că dacă nu vreau, nu trebuie să fac nimic. Pot să lenevesc toată ziua fără să am vreo activitate.

Dar îmi lipseşte totuşi o ţigară. Trebuie doar să aştept să rămân singură.
O să mă duc pe balcon şi o să fumez o ţigară savurând fiecare fum.

În curând o să plec la mare. O să plec la mare cu prietenii mei .Noptile in Costinesti vor fii geniale.

Ah...marea. Cât de dor îmi poate fi de ea. De nisip, de plajă, de apă. De muzică.
De lumea de acolo.

Dar încă sunt acasă. Şi încă plouă.
Ciudată ploaie pentru luna iulie...
Dar îmi place...
Azi nu trebuie să fac nimic...nici măcar nu trebuie să mă îmbrac.

Hello Kitty stă perfect pe mine. Pe un fundal alb. Cu mâneci scurte. Tricoul cu Kitty...lenjeria şi o pereche de şosete.

miercuri, 30 iunie 2010

Un nou inceput :) SPECIAL



Alergam cât de repede puteam. Nu-mi păsa ce las în urmă, nu-mi păsa dacă urma să mă împiedic. Continuam să alerg fără oprire pe asfaltul care părea să nu se mai termine. Soarele începea să apună. Oare de cât timp alergam? În sfârşit am zărit cărarea ce duce spre plajă. M-am grăbit să ajung pe ea, de parcă urma să dispară de acolo dacă nu mă grăbeam.
Alergam, alergam, alergam.

Fuga mea părea să nu impresioneze pe nimeni, deoarece se părea că nu era nimeni în urma mea, încercand să mă oprească. Deci, poate fugeam degeaba. Nu, ăsta era un gand mult prea negativ. Am continuat să fug.

După alte zece minute, s-a ivit plaja, în sfârşit. Credeam că este locul în care voi reuşi să mă opresc, în care voi reuşi să mă calmez. Dar nu era. A fost doar o speranţă din mintea mea, aceea că marea mă va salva. Dar nu mă salvează. Stă acolo şi se uită la mine cum alerg fără să facă nimic. Primeşte soarele în adâncul ei şi parcă râde de mine. Râde când realizează cât de naivă sunt. Râde când înţelege că de ea aveam nevoie. Apoi nu mai râde. Doar stă şi mă priveşte. Iar eu continui să fug. Fugeam pe malul marii, evitând să ating apa. Nu vroiam să o ating...marea nu mai era prietena mea.

Plaja nu se mai termina. Alergam şi tot alergam. Din când în când mă întrebam cum de nu am obosit. Nu găseam niciun răspuns pentru această întrebare aşa că am continuat să fug.

Acum stelele începeau să răsară pe cerul senin arătând de parcă tocmai au intrat într-o sală de spectacol, iar eu eram în rolul principal. Şi stelele râdeau de mine. Stelele şi marea.

"Şi voi? Voi eraţi tot ce mai aveam!" numai asta aveam în minte.

Era o vreme când iubeam deopotrivă şi marea şi stelele. Le iubeam atât de mult încât numai gândul la ele mă făcea să zâmbesc. Dar acum râd de mine. Râd de mine şi de fuga mea. Ele ştiu de ce fug, ştiu de ce nu vreau să mă opresc.

Fug de lume. Nu vreau să mă mai opresc niciodată. Dar nu am unde să mă duc. Oriunde m-aş uita, aceeaşi planetă mă priveşte. Orice aş face, un om trebuie să ştie. Până şi stelele şi marea m-au dezamăgit.

Nu mai am niciun loc numai pentru mine. Ce a mai rămas pentru mine în lumea asta, atunci? Nu doar oamenii erau problema, ci întreaga planetă. Nu fuga era soluţia. Trebuia să pot zbura de aici, într-un sens sau altul. Şi cum aripi nu aveam pentru a mă îndrepta spre cer...am decis să sap.

Am îngenuncheat pe nisipul umed şi am început să sap. Şi am săpat...şi am săpat...mult mult timp.

La picioarele mele se afla o groapă căreia nu îi mai vedeam fundul. Am început să cobor fiind destul de atentă. La ce îmi mai trebuia acum atenţie? Urma să mă îngrop în nisip...

Groapa mea se transformase într-un adevărat tunel. Am păşit neîncrezătoare. Mă aşteptam să văd vreo luminiţă la capătul acestuia, dar se părea că asta vezi numai în filme.

Întunericul punea stăpânire pe mine. Dar nu îmi era frică. "Orice ar fii trebuie sa zambesti" mi-am adus eu aminte. Hm...erau vorbele cuiva cunoscut, dar noaptea care mă înconjura nu mă lăsa să îmi aduc aminte cine era.

Cine ştie cât am mai mers pe acel drum lipsit de lumină? Măcar acum nu mai era nimeni care să râdă de fuga mea.
La un moment dat, în zare s-a văzut o lumină. O lumină care creştea din ce în ce mai puternică şi care se apropia de mine. "O, Doamne, zi-mi că nu e un tren, te rog!"

Nu, nu era un tren. Era un om. Un om pierdut ca şi mine. Un om care părea şocat să mă vadă. Un om pe care îl cunoscusem cândva. Dar el nu mai era acelaşi, cum nici eu nu mai eram aceeaşi. Eram atât de schimbaţi şi totuşi aveam încă multe lucruri în comun.

Am vorbit. Ne-am povestit multe lucruri. Acolo, în întuneric, căci lumina se stinsese. Am hotărât să găsim o cale de ieşire. Am hotărât să săpăm în sus pentru a ieşi la suprafaţă.

Eram doi acum. DOI !

După mult timp am reuşit să ieşim. Soarele părea mândru de noi. Marea părea ruşinată de trădarea ei. Nu am mai dat drumul mâinii lui niciodată. Eram doar noi doi, pentru mult timp

Si de atunci , zâmbim neîncetat :)

duminică, 27 iunie 2010

duminică, 13 iunie 2010

Fericirea!


Pentru fiecare este ceva diferit. Poate fi asta sau cealaltă. ” Care este fericirea noastră? ”

Propriile mele karme bune sunt răspunzătoare de fericirea mea. Toate cele rele sunt împotriva fericirii mele.

SĂ TE SIMȚI SINGUR , să-ți păstrezi echilibrul ..
Când țipă cineva , eu TREBUIE să zâmbesc.
Când nimic nu mai merge , eu TREBUIE să zâmbesc.
Când ajung să mă întind la pământ , TREBUIE să zâmbesc și o fac.
Când totul e confortabil , zâmbesc , sunt fericită .
Fii fericit în toate situațiile.
Nu este ca o Predică , este o Expriență.
Magia NU funcționează.
NICI miracolele.
Totdeauna urăsc ceea ce este aici și ador ceea ce nu este aici.
Ei bine?! Să fac invers : să fiu fericită cu ceea ce ESTE.
Fiindcă este ACUM!

luni, 17 mai 2010


Che la felicità non e’ quella delle grandi cose.
Non e’ quella che si insegue a vent’anni, quando, come gladiatori si combatte il mondo per uscirne vittoriosi…
la felicità non e’ quella che affanosamente si insegue credendo che l’amore sia tutto o niente,. ..
non e’ quella delle emozioni forti che fanno il “botto” e che esplodono fuori con tuoni spettacolari…
la felicità non e’ quella di grattacieli da scalare, di sfide da vincere mettendosi continuamente alla prova.Crescendo impari che la felicità e’ fatta di cose piccole ma preziose…
…e impari che il profumo del caffe’ al mattino e’ un piccolo rituale di felicità, che bastano le note di una canzone, le sensazioni di un libro dai colori che scaldano il cuore, che bastano gli aromi di una cucina, la poesia dei pittori della felicità, che basta il muso del tuo gatto o del tuo cane per sentire una felicità lieve.E impari che la felicità e’ fatta di emozioni in punta di piedi, di piccole esplosioni che in sordina allargano il cuore, che le stelle ti possono commuovere e il sole far brillare gli occhi,
e impari che un campo di girasoli sa illuminarti il volto, che il profumo della primavera ti sveglia dall’inverno, e che sederti a leggere all’ombra di un albero rilassa e libera i pensieri.E impari che l’amore e’ fatto di sensazioni delicate, di piccole scintille allo stomaco, di presenze vicine anche se lontane, e impari che il tempo si dilata e che quei 5 minuti sono preziosi e lunghi più di tante ore,
e impari che basta chiudere gli occhi, accendere i sensi, sfornellare in cucina, leggere una poesia, scrivere su un libro o guardare una foto per annullare il tempo e le distanze ed essere con chi ami.E impari che sentire una voce al telefono, ricevere un messaggio inaspettato, sono piccolo attimi felici.
E impari ad avere, nel cassetto e nel cuore, sogni piccoli ma preziosi.E impari che tenere in braccio un bimbo e’ una deliziosa felicità.
E impari che i regali più grandi sono quelli che parlano delle persone che ami…
E impari che c’e’ felicità anche in quella urgenza di scrivere su un foglio i tuoi pensieri, che c’e’ qualcosa di amaramente felice anche nella malinconia.E impari che nonostante le tue difese,
nonostante il tuo volere o il tuo destino,
in ogni gabbiano che vola c’e’ nel cuore un piccolo-grande
Jonathan Livingston.
E impari quanto sia bella e grandiosa la semplicità.

luni, 3 mai 2010

la vita è un cambiamento continuo




Non si può controllare gli eventi! Improvvisamente persone di cui ti fidavi spariscono per sempre e così ci rimani male, ma la vita continua. Non bisogna fermarsi per queste cose.