Alergam cât de repede puteam. Nu-mi păsa ce las în urmă, nu-mi păsa dacă urma să mă împiedic. Continuam să alerg fără oprire pe asfaltul care părea să nu se mai termine. Soarele începea să apună. Oare de cât timp alergam? În sfârşit am zărit cărarea ce duce spre plajă. M-am grăbit să ajung pe ea, de parcă urma să dispară de acolo dacă nu mă grăbeam.
Alergam, alergam, alergam.
Fuga mea părea să nu impresioneze pe nimeni, deoarece se părea că nu era nimeni în urma mea, încercand să mă oprească. Deci, poate fugeam degeaba. Nu, ăsta era un gand mult prea negativ. Am continuat să fug.
După alte zece minute, s-a ivit plaja, în sfârşit. Credeam că este locul în care voi reuşi să mă opresc, în care voi reuşi să mă calmez. Dar nu era. A fost doar o speranţă din mintea mea, aceea că marea mă va salva. Dar nu mă salvează. Stă acolo şi se uită la mine cum alerg fără să facă nimic. Primeşte soarele în adâncul ei şi parcă râde de mine. Râde când realizează cât de naivă sunt. Râde când înţelege că de ea aveam nevoie. Apoi nu mai râde. Doar stă şi mă priveşte. Iar eu continui să fug. Fugeam pe malul marii, evitând să ating apa. Nu vroiam să o ating...marea nu mai era prietena mea.
Plaja nu se mai termina. Alergam şi tot alergam. Din când în când mă întrebam cum de nu am obosit. Nu găseam niciun răspuns pentru această întrebare aşa că am continuat să fug.
Acum stelele începeau să răsară pe cerul senin arătând de parcă tocmai au intrat într-o sală de spectacol, iar eu eram în rolul principal. Şi stelele râdeau de mine. Stelele şi marea.
"Şi voi? Voi eraţi tot ce mai aveam!" numai asta aveam în minte.
Era o vreme când iubeam deopotrivă şi marea şi stelele. Le iubeam atât de mult încât numai gândul la ele mă făcea să zâmbesc. Dar acum râd de mine. Râd de mine şi de fuga mea. Ele ştiu de ce fug, ştiu de ce nu vreau să mă opresc.
Fug de lume. Nu vreau să mă mai opresc niciodată. Dar nu am unde să mă duc. Oriunde m-aş uita, aceeaşi planetă mă priveşte. Orice aş face, un om trebuie să ştie. Până şi stelele şi marea m-au dezamăgit.
Nu mai am niciun loc numai pentru mine. Ce a mai rămas pentru mine în lumea asta, atunci? Nu doar oamenii erau problema, ci întreaga planetă. Nu fuga era soluţia. Trebuia să pot zbura de aici, într-un sens sau altul. Şi cum aripi nu aveam pentru a mă îndrepta spre cer...am decis să sap.
Am îngenuncheat pe nisipul umed şi am început să sap. Şi am săpat...şi am săpat...mult mult timp.
La picioarele mele se afla o groapă căreia nu îi mai vedeam fundul. Am început să cobor fiind destul de atentă. La ce îmi mai trebuia acum atenţie? Urma să mă îngrop în nisip...
Groapa mea se transformase într-un adevărat tunel. Am păşit neîncrezătoare. Mă aşteptam să văd vreo luminiţă la capătul acestuia, dar se părea că asta vezi numai în filme.
Întunericul punea stăpânire pe mine. Dar nu îmi era frică. "Orice ar fii trebuie sa zambesti" mi-am adus eu aminte. Hm...erau vorbele cuiva cunoscut, dar noaptea care mă înconjura nu mă lăsa să îmi aduc aminte cine era.
Cine ştie cât am mai mers pe acel drum lipsit de lumină? Măcar acum nu mai era nimeni care să râdă de fuga mea.
La un moment dat, în zare s-a văzut o lumină. O lumină care creştea din ce în ce mai puternică şi care se apropia de mine. "O, Doamne, zi-mi că nu e un tren, te rog!"
Nu, nu era un tren. Era un om. Un om pierdut ca şi mine. Un om care părea şocat să mă vadă. Un om pe care îl cunoscusem cândva. Dar el nu mai era acelaşi, cum nici eu nu mai eram aceeaşi. Eram atât de schimbaţi şi totuşi aveam încă multe lucruri în comun.
Am vorbit. Ne-am povestit multe lucruri. Acolo, în întuneric, căci lumina se stinsese. Am hotărât să găsim o cale de ieşire. Am hotărât să săpăm în sus pentru a ieşi la suprafaţă.
Eram doi acum. DOI !
După mult timp am reuşit să ieşim. Soarele părea mândru de noi. Marea părea ruşinată de trădarea ei. Nu am mai dat drumul mâinii lui niciodată. Eram doar noi doi, pentru mult timp
Si de atunci , zâmbim neîncetat :)
